Fara Rost.

Imi place sa sper ca intr-o zi, pe ne-asteptate
Din vechiul meu trecut indepartat
Fantoma unei zile sa renasca,
Sa vrea din nou in viata-mi sa traiasca.

O ironie dulce-ar fi ca eu,
C-un glas plin de regrete,
de vise spulberate,
sa-nchid ochii-n fata ei,
sa-i spun sa plece
sa murmur ca totul trece-n zbor
si nu am timp…

Timpul meu e-acum pentru cu totul altceva.
Dedic fiinta-mi, si sufletul, vointa
unui ideal cu totul mai inalt.
Nu stiu daca vreodata s-o indeplini,
sau ca si multe altele ce le-am avut,
si-acesta se va pierde in neant
va disparea ca o lumina ce abia mai palpaie in zare.

E trist si dulce si amar mereu si in acelasi timp
Cum amintirile se scurg ca-ntr-o clepsidra, ca-ntr-un vid.

Dar zi-mi acum: ce rost mai are sa te-ntorci,
Cand lacatul pe usa-am pus de mult
Si nu mai vreau sa-aud sadice voci?!